Cronica spitalului de pediatrie

Bine v-am regasit in noul an! Sper ca l-ati inceput cu dreptul si ca ati fost feriti de neplaceri!
Despre noi nu pot zice acelasi lucru. Am inceput anul cu peripetii, dar poate se termina intr-un mod mai fericit.

Ce s-a intamplat?! Dodo-zilla ne-a facut figura si am ajuns acolo unde nu credeam ca vom ajunge: internati la pediatrie! Duminica seara s-a trezit din somn (ala de dupa-amiaza) tusind. Si din tuse a dat-o in blocaj respirator. Evident ca l-am insfacat si fuga cu el la urgente. Noroc ca spitalul de pediatrie e aproape de noi! La urgente am mai fost noi, da' n-a fost cazul de internare. De data asta n-am mai scapat! Eu m-am albit la fata cand ne-a zis doctora ca trebuie sa ne internam, Drupinu' o dadea cotita, dar doctora a fost categorica: nu va internati, criza poate reveni peste noapte si atunci o sa fie mai nasol! Evident ca n-am mai stat pe ganduri si am facut formalitatile. Un infirmier ne-a condus la etajul 6, la "respiratori", unde a lasat fisa, si implicit pe noi, la cabinetul asistentelor. De acolo Dumnezeu cu mila! Nu stiam la ce sa ne asteptam, incotro o apucam s.a.m.d. Am intrat in cabinet si asistentele mi-au zis sa-l asez pe masuta ca sa-i puna branula. Mare inventie branula asta! Evident ca inculpatul a urlat cat l-au tinut plamanii pentru ca l-au tinut mai mult ca sa-i ia si sange pentru analize. Si da-i cu povesti sa linistesti copilul! Ce liniste nene?! In clipele alea nu mai vedeam, nu auzeam. Socul cel mare a fost cand am iesit din cabinetul asistentelor si ne-am dus spre rezerva: holul si saloanele erau pline de ... contribuabile cu fuste!!! Asa ca, in lipsa de locuri, am aterizat intr-o rezerva de la reanimare. Pana la urma tot raul spre bine, pentru ca am fost doar noi in salon si eram si oarecum feriti de alte contacte (nu erau acolo internati numai pentru probleme resipatorii ci multe alte belele cu care sper ca nu ne-am pricopsit). Doctora ne-a vazut mai scuturati si s-a conformat, cred :)) Oricum, vorba mamei mele: "nu ungi osia, nu merge mecanismul", deci am cotizat (urasc treaba asta, dar cercul e atat de vicios incat nu poti sa risti sanatatea copilului pentru propriul tau orgoliu!). Sotul zicea sa luam rezerva cu plata, dar daca am avut bafta asta am zis sa ramanem acolo. Ulterior am aflat si cat era tariful pentru un pat / noapte: 150 lei!!! Pentru ce??? Pentru animalutele de casa care misuna peste tot? Pentru ca in caz de urgenta sa iesi tot pe hol si sa strigi la asistente? Absurd! In fine, dupa cazare a inceput zapaceala: "te duci acasa si-mi aduci aia, aia, aia, aia". De acasa iar telefoane: "ce ziceai sa-ti mai aduc?"
Internarea am facut-o pe la 6 fara ceva seara si abia pe la 10 si ne-am linistit si noi ca aveam strictul necesar. Apoi a inceput decartarea la asistente. Noroc ca erau putine si le-am nimerit pe aceleasi de mai multe ori :)) Cum ziceam, am tot uns osia...
Intr-un final au plecat nemurile acasa si ne-am asezat sa ne odihnim. Ha! Ce tupeu! Ce-i aia odihna? Pe la ora aia inca mai misunau puradeii contribuabililor, asa ca s-a facut fo' 12 pana s-au carat, pardon, retras si aia pe la cortu...casele lor :D Si cum ne-am  instalat noi confortabil in pat hop si asistenta! Era ora de tratament, deci somnul (la mine mai mult motaiala pentru ca la fiecare oftat sau tusit sau foiala de-a plodului eram in picioare, de frica sa nu faca iar criza) a venit undeva pe la 1.
Ce n-am stiut eu in prima noapte era ca unul din neoane era conectat cu cel de la baie (am fost perete in perete cu baia comunala), deci care ajungea la baie ori isi baga dejtele in ochi, ori intra sa deschida lumina la baie, implicit la noi in salon (da, m-am trezit in toiul noptii ca a intrat cineva in salon sa-si aprinda lumina la baie!).
Buuun, trece prima noapte si vine dimineata. Adormisem si eu spre dimineata. Si din somnul ala dulce aud: zdranc, trosc, pleosc, hrrrrrrrr. Deschid ochii cheauna: femeia de serviciu! Ce pana mea cauta asta aici si mai ales cat e ceasul? Ma uit la ceas, 7:25 trecute fix! Femeia imi zice buna dimineata, eu mormai inapoi ceva ce suna a buna dimineata si ma trezesc instantaneu cand aprinde lumina cu pricina. Dodo era deja treaz si se uita curios ce se intampla.
Ulterior am aflat pe pielea noastra ca in fiecare dimineata, la 7:25 trecute fix (7:26 in ultima zi, ca i-am si facut observatie femeii ca intarziase :)) ) femeia de serviciu huruia galeti, saci, cosuri si alte cele pe hol pana la camera noastra, intra, deschidea lumina si isi vedea de treaba ei (bombanindu-le zilnic pe contribuabile).
La 8 a venit asistenta, i-a facut tratamentul si ne-a lasat si borcanelele pentru analizele celelalte: nr. 1 si nr. 2. Apoi ne-a chemat la aerosoli. Prima tura de aerosoli a fost privita cu scepticism, pana s-a prins el cum statea treaba cu masca aia pe fata si ca, de fapt, nu avea de ce sa se sperie. Apoi totul a mers ca uns si abia astepta(m) aerosolii, ca sa desfundam amandoi.
Saracutul a suportat cu stoicism tratamentul iar bucuria mea cea mai mare a fost ca n-a fost nevoie sa-i schimbe branula. Cum venea asistenta la tratament o intreba: "hanim putuasul?" El stia ca a primit un fluturas de care trebuie sa aiba grija si pe care trebuie sa-l hraneasca sa se faca mare si apoi sa-i dea drumul sa zboare...la munte :))
Norocul nostru a fost si ca am dat peste o doctora excelenta, tanara, devotata meseriei (se vedea ca isi da interesul, fie ca era vorba de noi sau de amarasteni) si care stia ce face. Sa-i dea Dumnezeu sanatate!
Initial trebuia sa stam pana joi, dar Dodo a avut inspiratia sa treaca la etapa tuse miercuri si am primit verdictul: "va mai tin pana vineri pentru ca vreau sa va dau drumul sanatosid e aici". Peste mine s-a prabusit tavanul, evident, dar venisem cu un scop bine definit asa ca n-am comentat si ne-am conformat.
In toate aceste zile am citit o gramada...de carti pentru copii :D Am avut si leptopul cu noi...cu activitati pentru copii, asa ca daca vreti va pot povesti ce am invatat :))
Bine ca nu am pierdut timpul degeaba! Intr-o seara venise tati pe la noi si Dodo, tot jucandu-se pe langa el i-a vaut o emblema pe maneca gecii: "tati, uite ata e dublu v!" Da, exact reactia de OMG! am avut-o si noi :D A doua zi l-am pus sa-mi arate pe tastele leptopului cateva litere: "mami, ce litere mai stii tu?" "ata e o, ata e p, ata e q, ata e x, ata e t". Ooooookei kido!
Intre timp ne-am distrat si invatand culorile in limba spaniola si ne-a auzit si o asistenta care s-a crucit cand plodu ii spunea nonsalant: lojo, amalillo, nego, azul, banco, gris :))
In penultima seara n-a mai rezistat si a luat-o la fuga pe hol si a tinut-o asa fo' 3 ore. Se plictisise si el, eu deja ma cataram pe pereti si numaram cate doze de tratament i-au mai ramas.
Vineri dimineata, dupa ritualul cu femeia de serviciu si o mica incaierare intre aceasta si o contribuabila cu fustele pana in podele, am prestat ultima tura de aerosoli si apoi am dat ture pe hol tot asteptand biletul de externare. Intre timp am eliberat si fluturasul si am avut parte de o noua doza de logica Dodiana :)) : "mami, nu mai plange ca n-ai de ce. Vezi ca Raducu' n-a zis nimic?" (Raducu' era un copilas de-o varsta cu Dodo, dar care inca avea suzeta). "Pai da, da' Aducu ale suzeta!" =))
Per total am tras concluzia ca la noi in spitale inca se munceste in credinta, chit ca salariile si conditiile sunt cele care sunt si care te frapeaza ca mai pot exista in secolul 21, ca feleile alea fac si zeci de km in fiecare dimineata pentru a ajunge la timp la serviciu, unde au parte de tot felul de evenimente, ca inca sunt o gramada de capuse care traiesc pe spinarile noastre, ale celor care mai muncim si chiar contribuim cu ceva la sistemul asta precar de sanatate, ca s-au facut o gramada de nedreptati inchizandu-se spitalele rurale si ca pruncii de la tara au sanse mai scazute la un tratament corespunzator si cate si mai cate. Ma intristeaza faptul ca mocirla este atat de adanca si ca se adanceste pe zi ce trece si factorii de decizie sufera de o nepasare crasa. Eu cred ca suntem totusi un oras norocos ca (inca) il (mai) avem pe Nicolescu care se zbate sa mai obtina cate o gura de oxigen. Nu sunt fan, dar apreciez efortul si bunele intentii atunci cand le vad.
Acestea fiind zise si vazand cat am scris si ce tare v-am plictisit, va urez sanatate maxima, sa nu fie nevoie sa ajungeti sa depindeti de sistemul de sanatate si sa aveti mare grija de voi si de cei dragi!
De luni ne reintalnim cu retete, dar pana atunci va transmit toate cele bune!